Thrystan

Si ma asteptam la o mizerie siropoasa cu teens si clisee si vampiri new age, care sug clorofila din cactusi si sunt mai ghei decat gheismu… Ei bine, clisee au fost destule, compensate de un joc decent al lui Pattinson, un soundtrack OK (datorita formatiei Paramore) si a unei povesti de background destul de tare (toate cele 4 carti luate ca un intreg, Twilight nu prea).

Iata si trailerul pentru Twilight, desi sunt sigur ca v-ati saturat de el:

Problema e ca vampirii astia sunt cam chill, sug sange de animale, locuiesc intr-o vila in padure, joaca baseball pe furtuna, se pot expune la soare… Ce mai, niste emo cu piele stravezie care o ard mereu tristi si se vaita ca nu pot suge… cam ce face Jenna Jameson de cand are sot. Personajele negative sunt slab conturate si apar vreo 20 de minute in film, daca nu mai putin, fac pagube minore si se cara.

Personajul principal feminin e o frustrata ametita, un fel de Gilmore Girl meets highschool cocaine hero gothic girl with bush between the legs. In plus, ea nu se defloreaza cu vampirache pentru simplul fapt ca ala nu are pat, pentru ca nu doarme. How lame is that?

iPhone 3GS este bun ca jucarie, dar crappy ca telefon, deoarece pierde destul de usor semnalul, nu detecteaza prin Bluetooth nici un alt device, i se duce bateria imediat (mai ales cu 3G si WiFi), iar SMS-urile sunt greu de scris atunci cand ai realizat ca ai o greseala la inceputul textului si e foarte greu si imprecis sa dai “back”… de fapt nu prea se poate

Mai multe informatii despre 3GS aici.

Busola e pretty cool, dar inutila, YouTube se cam cam neclar, dar se incarca mega repede, Yahoo Mess-ul este foarte intuitiv, tastatura virtuala e lejera si te vei obisnui cu ea super rapid. Sa ii vad pe fitzosii aia care zic ca e imposibil sa scrii pe iPhone… pff, come on! Netul se misca bine, atunci cand Orange Romania isi da seama ca are clienti si in zona Titan/Salajean/Ozana, iar Google Maps e genial si mi-a mancat foarte mult timp si megabytes pana acu.

Google Street View e de asemenea cool, caci e genial sa vezi pe telefon peisaje 3D aproape live din orasele tale preferate. Google powa! Camera de 3 megapixeli nu suporta zoom, dar filmarea se realizeaza destul de cool si vine si cu editare video, inutila de asemenea. Aplicatiile sunt geniale, fie ca e vorba de cea care face iPhone-ul un soi de sabie Jedi, de pistolul virtual, de jocul Resident Evil, sau de spartul bulelor de plastic, pentru calmarea nervilor.

Comanda vocala pur si simplu nu vrea sa mearga, caci la comanda “ma-ta” mi-a sunat o persoana din lista, deci cool, nu? De asemenea, am facut marea prostie sa imi sincronizez contactele de pe PC cu iPhone-ul si eu care aveam 3 numere pe telefon m-am trezit cu 400 de contacte amestecate cu ele. NOT COOL!

Trecerea din portrait in landscape si invers cam da chix, deseori si o mare lipsa a lui iPhone (toate modelele), e acea a suportului Flash, astfel ca puteti spune adio pornache-ului de pe Redtube.com sau Tube8.com Las’ ca are iPhone aplicatii porno…NOT!

Am aflat cam care sunt toate tendintele la rujuri si nuante de farduri in lumea fotomodelelor din cartea “Monstri Invizibili”, a gurului Chuck Palahniuk (Fight Club, Sufocare, Bantuitii, Jurnal, Rant).

Am aflat si prin ce trebuie sa treci, ca barbat, pentru a ajunge o femeie superba prin vagino plastie, operatie de micsorare a marului lui Adam, razuirea traheei, electroliza scrotului si spargerea fruntii si pometilor in cadrul unor operatii de femininzare a fetei.

Si pentru ca toate astea sa fie complete, avem o echipa de soc care calatoreste haotic prin SUA, scotocind de pastile casele scoase la vanzare, de obicei calmante puternice sau hormoni feminin. O avem pe fosta fata fotomodel, personajul principal, acum mutilat si fara mandibula, din cauza unui shotgun care i-a imprastiat mucii, saliva, oasele barbiei si dintii in masina.

Si apoi avem fotomodelul superb, barbatul cu ochi albastri, cu corp perfect, dar care o suge pe la colturi, ca un pederast pursange antrenat in politie si cu un minor molestat si gonoree la activ. Avem supradoze constante, rujuri Plumbago, alcool si shotgunuri, sani mari si penisuri operate, avem fundaluri ale industriei modei, toate expuse de Chuck cu obisnuita sa maiestrie.

Regina travestitilor Brandy Alexander face show pagina de pagina, fiind un personaj superb conturat, dupa cum veti afla din carte.

Enjoy the ride!

Sursa foto

Intotdeauna m-a fascinat injuratura “Tu-ti copilu’ ma-tii!”, deoarece este o metoda foarte subtila de a zice “fute-te-as”, dar o aduce si pe ma-ta in discutie asa, total offtopic, cam cum face si pelicula asta, dar cu copilu’ ma-sii.  Din trailerul filmului si din ce am auzit vorbindu-se despre el, ma asteptam la o tanti insarcinata cu un plod malefic, care ii face zile negre si matze (sau uter) fripte.

Deocamdata vedeti trailerul si aflati de ce filmul sucks dupa aia:

Ei bine, e vorba de fratele ei geaman nenascut, care a crapat in uter si a devenit o creatura din mitologia evreiasca. Monstruletul se pare ca bantuia generatii intregi de gemeni din familia tipei care e personajul principal… “The Unborn” este o insiruire haotica de clisee, cu singurul moment original fiind exorcismul, facut in “felul evreiesc”.

Am apreciat transformarile personajelor posedate de demon in creaturi cu picioare si cap intors, care imi aminteau de Silent Hill, dar chestia cu intoarcerea capului la 360 de grade e sooo “The Exorcist”. “The Unborn” nu merita efortul, decat daca faceti o popcorn & sex night si vreti o scuza cu adevarat lame sa vi se sparie femeia.

Transformers 2 e un film for boys who like toys, tehnologie, metale, fiare, intelegeti voi… E drept ca actorii sunt sub-mediocri, scenariul e cam varza, iar filmul e lungit raaaau (2 ore si 20 de minute), dar efectele speciale si toata fieratania aia animata te fac sa uiti de astfel de nimicuri.

Pot spune ca Transformers 2 e mai bun decat primul, in special pentru scena cu lupta din padure, pe care o poti vedea mai jos, pentru ca spoilerele “RULZ”:

Megan Fox e sexy, ca de obicei, Shia LeBou e pierdut si virgin, ca de obicei, iar restul actorilor sunt doar rumegus si umplutura. Finalul e cam brusc, prea ii bate Optimus Prime pe toti asa, powered up by Intel, old school robot and “Matrix” (?!?! wtf?). Soundtracku’ filmului da chix, pentru ca e alcatuit din melodia Linkin Park “New Divide” si niste Green Day din 2009, care suna jalnic.

Parintii lui Shia LeBou joaca atat de penibil, incat ar merita o superproductie doar a lor, candidata la Zmeura de Aur in fiecare an… In afara de aceste penibilitati, pentru ca ne place metalu’ si adoram roboteii, filmul ia un 8 de la mine.

Cine s-ar fi gandit ca in 2009 Jack Sparrow se va confrunta cu Batman? Era de asteptat sa castige Cavalaerul Negru, avand in vedere arsenalul sau, in vreme ce Sparrow e mai degraba pe baza de fuga. Oricum, daca e sa comparam talentul lui Depp cu cel al lui Bale, piratul/Charlie/Edward Foarfeca/Sweeney  il bate foarte grav pe Batman/American Psycho/Masinistul/John Connor.

Iata si trailerul filmului:

Sincer, Public Enemies nu este nimic altceva decat o risipa a 2 ore din viata ta. Trebuie sa adori prea mult perioada anilor 30, sau sa fii obsedat de Al Capone, filme vechi cu mafioti sau de povestea lui John Dillinger pentru a gusta pelicula asta. Singurul lucru care mi-a placut a fost soundtrack-ul, de aia veti si gasi mai jos main theme-ul filmului.

Bale a jucat execrabil, ca de obicei, dar Depp a fost OK, desi pelicula se naruia in jurul lui de atata plictiseala si clisee. Marion a fost si ea destul de OK, dar nu a stat pe sticla destul incat sa emane la fel de mult talent ca in “La Vie en Rose”. Per total, nu va recomand acest film, deoarece nu ramaneti cu nimic din el, decat poate cu sexul facut cu persoana cu care il vedeti, asta daca nu dati bani ca fraierii la cinema.

Nici nu stiu cum au reusit sa injghebe 2 ore de impuscaturi, bla bla-uri, urmariri, procese, parnaie, discutii fara sens si cine romantice… Filmul asta il puteau face si de juma’ de ora si era poate mai bun.

Dupa ce am vazut filmul Fight Club, am inceput sa investighez in legatura cu autorul cartii omonime si l-am descoperit pe Chuck Palahniuk un geniu cu opere impresionante gen “Sufocare”, “Bantuitii”, “Monstri Invizibili”, “Jurnal” sau “Rant”. Acest scriitor nu se fereste de putregai, de mizerie, de anarhie si de tot ce e murdar in fiinta umana, transpunand perfect in scris cele mai bolnave si anormale circumstante in care poate fi pus un om.

Zilele trecute, cuprins de o febra literara, am dat iama in Carturesti, cumparand 5 carti de Palahniuk, printre care si “Fight Club”, care avea sa imi devina Biblie chiar ieri. Ideile din acest manual de autodistrugere/distrugere in masa se contopeau cu ale mele, in special la capitolul “ura impotriva joburilor, societatii si a micilor maimute care stau la birou si muncesc sa isi achite ratele pe zeci de ani si sa isi ia obiecte de care nu au nevoie”.

Departe de mine gandul de a cauta maimute spatiale pentru a destabiliza sistemul cu atentate si haos… Asta e partea de cacat si comerciala a cartii. Pe cine intereseaza ca daca amestesci suc concentrat si inghetat de portocale cu benzina faci napalm? As avea cateva persoane pe care sa le stropesc cu asa ceva, dar probabil ca nu o voi face.

Nu e prea greu sa te prinzi ca Tyler Durden si personajul principal sunt unul si acelasi om. Sunt tamplele lui Tyler. Sunt intestinele contractate ale lui Joe. E geniala numaratoarea inversa din carte, care se tot repeta, o data la 50 de pagini or so, prevestind moartea vreunui personaj sau o experienta near death. 10, ochii iti ies din cap, 9, sangele iti tasneste pe nas, 8, ai gust de fiere in gura, 7, iti simti inima spargandu-se intr-un val de sange, 6, te pregatesti sa evacuezi sufletul, 5, plamanii iti sunt plini de lichid, 4, te sufoci si nu mai vezi, 3 …etc

Dupa ce ai citit Fight Club nu poti sa te mai duci la job si sa zambesti frumos unui sef birocrat care iti vrea scalpul de maimuta spatiala. Muncim pentru obiecte de care nu avem nevoie… Si candva vom vana elani si ne vom da pe lianele din centrul marilor orase, dupa ce proiectul Mutilare isi va fi facut treaba.

Sursa foto

In general nu prea cred in muzica de relaxare, in chillout, in muzica pe care sa dormi si pe care sa te lasi in voia gandurilor, dar odata ce am ascultat “Wait for me”, cel mai nou album Moby, ideea a inceput sa prinda contur. Si totul a inceput cu intro-ul “Division”, inaltator si practic un sample care se repeta pe mai tot albumul.

Sunete pe care iti vine sa mori, sa evoluezi, sa te reincarnezi… urgent. Si iata si primul single de pe album, “Pale Horses”:

Viori, sample clasic Moby, acelasi omulet din videoclipurile sale si continua sa preferinta pentru vocile “de culoare”, sau cel putin cu un astfel de iz. Daca “Lift Me Up” de acum cativa ani m-a facut sa fredonez si sa dau usor din cap, fiind comerciala si avand air time berechet, ei bine acest album Moby nu e pentru oricine.

Minutul 1:33 al melodiei “Pale Horses” va va revela de ce… Trecem apoi la “Shot in the Back of the Head”, care imi inspira un viitor futurist, un Minority Report ploios, scene din filmul Sunshine, o armata de androizi tristi si o umanitate visatoare si eco… tripping? Deja la piesa 4 o dam vag intr-un discurs afro-american care aminteste de Martin Luther King, sau cel putin asa suna sample-ul vocal repetat obsesiv in melodie “The battle will be over… For that day when we shall lay down our burden and study war, no more”.

“Walk with me” este o piesa speciala de pe acest album… S-a nimerit la fix cu filmul “Flatliners” si cu o carte despre suicid (”Dusa cu capu‘”), astfel ca iti induce (chiar si fara film/carte) o reverie in care actorul principal este tunelul dintre viata si moarte. Daca vreti sa auziti vocea lui Moby si un solo interesant de chitara, aveti piesa “Mistake”…

Albumul are 16 melodii, majoritatea exceptionale, iar senzatiile simtite pe ele pot varia, dar miezul este acelasi: relaxare, plutire si o usoara angoasa.

Desi Brian Molko era dat cu o tona de fond de ten si ii statea bizar cu pony tail, ca sa nu mai vorbim de faptul ca il mai lasa vocea uneori, atmosfera magica a dominat ieri zona Romexpo, de indata ce Placebo s-au pus pe cantat. Au deschis cu “Kitty Litter”, au cantat si “Battle for the Sun”, ne-au dat fiori cu “Sleeping With Ghosts” (”Soulmates never die, soulmate dry your eyes…”) si apoi lacrimile fanilor au curs  pe “Follow the cops back home”.

Da, da… la Placebo se plange, se plange din greu. Nu stiu daca fanii o iau in cur sau nu (unlike cei de la Manowar, care sigur o iau), dar mai toti s-au molesit la piesele old-school.

Evident “Julien” a fost piesa serii, cu o interpretare incredibila, iar eu am fost uimit de “Come Undone”, ignorata de mine pe noul album, dar pe care am apreciat-o live. Ah da, poate ar trebui sa vorbesc despre alcoale… S-a baut Redds, pishatul cel nou si cel vechi, dar nu oricum, ci in pahare de Pepsi, din 2 motive:

1) sa nu te julesti la arterutze si sa nu arunci spre Brian
2) in paharul stas de bere nu incap 330 ml de Redds, care face GIGA spuma si e nevoie de pahar Pepsi XXL, mai mare decat la KFC

NOTA BENE: clipurile de la Placebo sunt aici, filmate de  mine si mai sunt pe vine cateva, pe alt canal

Sonorizarea a fost OK, efectele luminoase si ecranul din spatele trupei si-au facut treaba excelent, creand uneori trippuri mai bine decat substantele cu care unii s-au pregatit pentru show. Cei de la Placebo mi-au parut cam reci si indiferenti cu publicul si, desi toti din jurul meu ii adorau si unii baieti ii vroiau scafandrii lui Brian intre dinti, mie mi-au parut doar niste roboti care si-au cantat piesele fix ca pe albumm, fara sa comunice cu publicul.

Unde e improvizarea, unde sunt fazele de comunicare cu publicul, poantele si fredonarea? Macar au facut 2 bis-uri, dar din cate am auzit, basistul a primit pahare si brichete in ca[, probabil pentru ca e openly gay. Tobosarul le merita mai degraba, fiind new guy si expus sindromului Jason Newsted. Revenind la muzica, am cazut pe spate la "Special Needs", ma asteptam sa cante "Every you every me" si au facut-o, iar pe final am primit "Song to say goodbye" si "Infrared".

Nu putem uita de “Special K”, “Black Eyed”, “Asthray Heart” (o laba de piesa, o mizerie, o nesimtire), “Taste in men” , sau de magistrala “Meds”, care a sunat divin. Mi-a placut faptul ca publicul a fredonat perfect “Special K”, iar Brian le-a dat o fereastra de cantare (cam mica totusi), sa se auda si romanasii fredonaci. “Breathe underwater”, “For what it’s worth”, “Speak in tongues”, “The never ending why”, “Happy you’re gone” (a doua mea preferata de pe noul album ) si “The bitter end” au completat setlistul. Well worth the money!

Nu ma intrebati cine a cantat in deschidere… Expatriate cica. O mizerie de formatie, venita tocmai din Australia sa fie sugaci la Placebo.  Multora le-au placut, dar multi sunt sugaci politicosi, genu’ de baieti care se aflau in jurul meu si ziceau ca ar face sex cu Brian…yuck! Concert de nota 8.5 pentru Placebo!

17 iunie 2009 a fost o zi speciala, mai ales daca luam in calcul faptul ca am ajuns la concertul Gogol Bordello din Teatrul de Vara Herastrau printr-o greseala, o toana, bilete luate cu o zi inainte. Ce-i drept ascult Gogol Bordello de cativa ani si daca nu ma insel am aflat de ei vazand filmul “Everything is Illuminated” cu Elijah Wood si Eugene Hutz, solistul trupei de gypsy punk.

Gypsy punk? Da, da… punk si muzica tiganeasca. Ceva de genul asta:

Din prima secunda in care Hutz si ai lui au preluat controlul scenei, lumea a fost in picioare. Initial credeam ca o sa o ardem intelectual, pe scaunele portocalii cu berea in mana si aplaudand sec, cum am facut-o la Taraf de Haidouks. Pare rau baetzi, dar nu sunteti pe gustu’ meu haules baules!

Evident am auzit hiturile “Start Wearing Purple” si “Wonderlust King”, iar showul s-a incheiat magistral cu “Baro Foro”, ba chiar a fost si loc de bis, tot “Baro Foro”, dar cantat impreuna cu cei de la Taraf de Haidouks. Ce m-a impresionat a fost varietatea culturala si muzicala a trupei. Daca pe albumul Super Taranta! din 2007, al celor de la Gogol Bordello, putem asculta muzica traditionala italieneasca (tarantella), iata ca seara de 17 iunie a fost una dominata de “ritmos de Rio”, in stil samba.

Si totul gratie tobelor si a unui mic brazilian agitat, care topaia de colo-colo pe scena. Am auzit si o mostra de cazacioc, ba chiar si ceva in romana, daca nu ma insel… lucru cu adevarat impresionant, chit ca acesti “tigani” o rupeau probabil si pe limba noastra. Lumea a fost in extaz, publicul a dansat, a fredonat hiturile si a cerut bis intr-un mod inedit: batand in scaune la unison.

Eugene Hutz, solistul a facut show, mergand in linie (aparent) dreapta cu o sticla de vin, mai mereu la bustul gol, stropind publicul cu lichidul bahic si dansand ca un apucat tot timpul. Atat de apucat incat si-a incurcat firul microfonului nu o data, fiind necesara interventia unui tehnician, care a alergat mai ceva ca un rapidist platit la timp de Copos.

Per total a fost un show de nota 10, cu un tigan glumet si sugubat la vioara, cu femei usoare la tobe grele, cu solist caterincos care a dat cu microfonul de pamant si l-a bagat intr-o toba metalica, in care a batut apoi si cu un brazilian mai agitat decat Cavalera.