Thrystan

Asa se intampla cand astepti prea mult timp un film care are toat sansele sa iti placa… Il vezi noaptea tarziu, pentru ca nu ai rabdare pana a doua zi si pentru ca asculti soundtrack-ul sau de mai bine de 2 luni. Speri la o atmosfera SF de calitate, gen Sunshine, sau hai, putin mai creepy, plus un Sam Rockwell cel putin la fel de psihotic ca in “Choke”.

Ce obtii? Moon, din pacate:

Zic “din pacate”,  nu pentru ca filmul ar fi rau, dar pentru ca asteptarile mele erau foarte mari. Asociam faptul ca e Clint Mansell pe soundtrack cu opere de exceptie gen “Requiem for a Dream” sau “The Fountain”, dar filmul are doar un miligram de depresie, acolo unde peliculele lui Aronofsky aveau tone. Si nu pentru ca nu ar fi el implicat in proiect, ci pentru ca povestea filmului se stalceste pe parcurs, iar la final totul este grabit inutil, catre un final previzibil.

Daca vreti pe cineva sa dati vina pentru acest semi-insucces, uitati-va la Duncan Jones, aka Zoey Bowie, fi-su lui David. E drept ca Sam Rockwell face tot posibilul sa creasca nivelul acestei drame SF, ajutat si de robotul Kevin Spacey, dar filmul ramane doar o depresie de o noapte si nu un “cult hit” ca “Sunshine” sau “Requiem for a dream”. Incercati totusi sa-l vedeti… who knows?

Daca gusti operele lui Mansell si asculti soundtrack-ul “The Fountain”, iata o melodie pentru tine: